Desculți

În ultimul timp fumam destul de mult. Era și o activitate socială cu unii clienți că mereu se găseau pasionați de iarbă, dar pentru mine era modul de a scăpa de realitate. Cum poți să amorțești durerea decât intoxicându-te?! Când locuiam într-un oraș și aveam o viață rutinată, fumam de plictiseală. După ce m-am apucat de programare, fumam pentru inspirație. Când eram stresat fumam ca să mă liniștesc și să pot adormi. Acum fumam gangea pentru că eram trist și mă ajuta să mă disociez, să nu îmi pese. Gangea e un fel de iarbă dar mai ușoară pentru că pe lângă mugurii binefăcători are și resturi de frunze, tulpini sau alte plante, toate tocate împreună. E bună doar dacă ești norocos. De obicei fumam după program, nu lăsăm THC-ul să îmi altereze focusul pe muncă. Fumam cu profesori, cu doctori, cu avocați, cu oameni de afaceri, cu părinți și copii. Acolo chiar nu conta cine îți intră pe ușă. Nu conta cine erau ei acasă, ce funcție aveau, ce statut, cât câștigau, ce mașini conduceau sau ce averi au adunat, acolo toată lumea era egală și nimeni nu avea tratament preferențial. Odată intrați pe ușa retreat-ului se dezbrăcau de tot ce credeau ei că știu despre ei. Rămâneau desculți, în tricou și în pantaloni scurți, fragili și zăpăciți. Îi forțam să intre într-o lume simplă, fără mijloacele de divertisment obișnuite, fără confort, fără televizor, fără pretenții sau certitudini. Cei care stăteau câteva zile nu înțelegeau nimic. Veneau cu așteptări, cu proiecții, cu condiționări din lumea în care au trăit toată viața și doar câteva zile nu îi ajutau să se vindece, să se relaxeze și să asimileze spiritul locului. Doar cei care stăteau până la o săptămână se conectau cu locul, se metamorfozau, își redescopereau originile ca o formă de evoluție și îmbogățire. În occident ai timpul digital care trece ca un râu tumultos pe lângă tine. În fiecare zi te uiți la ceas și îți cronometrezi activitățile, îți faci programul după ceas iar când te uiți mereu la oră realizezi cum timpul aleargă prin și pe lângă tine. În același timp, când trăiești pe o insulă, mai aproape de natură, timpul apare ca o plenitudine. Tot ce se întâmplă pe insulă este un tot unitar, delimitat delicat de granițele firești ale oceanului. Acesta ar fi aspectul spațial. Dar impresia temporală al insulei este aceea că pleci într-o călătorie și că mereu te întorci în același punct. Insula este și începutul și sfârșitul, sursa dar și destinația. Mereu există aparența că timpul stă pe loc, iar tot ce urmează să se întâmple, deja s-a întâmplat. Viața pe insulă sugerează o existență totală, în care timpul și spațiul nu se succed, ci se desfășoară neobosit dând naștere la cicluri infinite de viață și creație. Timpul trecea lent la resort. La Miramar părul se deschidea la culoare, pielea se înegrea, băuturile se răceau, muzica era dată mai tare, nopțile se expandau, eram ca o familie. În lumea pe care noi o numim cea reală, doar pentru că acolo trăim cea mai mare parte a vieții noastre, timpul trece extrem de repede. Nu mai e nimic de descoperit și am comprimat fiecare zi în doar câteva ore. Spunem despre ultimul secol că este cel al informației, dar de fapt informația nu reprezintă decât grijile omului multiplicate cu viteză la pătrat.  Totul este gândit pentru viteză. Mașini rapide, infrastructură modernă, trenuri rapide, mâncare rapidă, somn rapid, muncă rapidă, vacanța rapidă, întâlnire rapidă, sex rapid. Totul este organizat, planificat, programat pentru o eficiență cât mai ridicată. Alergam ca niște bezmetici de acasă la muncă, de la muncă la întâlnire, de la întâlnire la sală, de la sală la cumpărături, de la cumpărături acasă. Trăim într-o buclă, alergăm pe o roată de hamster, dăm din pedale în gol. Nu mai spun cât se complică bucla când avem o familie, un copil, mai multe job-uri, sau mai multe pasiuni. Trăim într-o lume în care rezistența la stresul prelungit a devenit o virtute. Ne-am creat rutine ca să putem supraviețui în această societate bolnavă după punctualitate și perfecțiune. Mergem ca niște roboței la muncă cufundați în gândurile noastre contradictorii despre iubire, despre vise și nemurire. Muncim în timp ce mintea zburdă în cu totul alte locuri, la vacanță, la odihnă, la griji și bucurii. Cumpărăturile, antrenamentul, filmul, mâncatul, facem totul pe modul automat și uităm să ne bucurăm de fiecare clipă. Avem în minte de multe ori doar memorii sau vacanțele, doar regretele sau grijile. Trăim doar pentru asta și ștergem din viețile noastre cea mai mare parte din viață, clipa prezentă. Dar aici era locul unde oaspeții hotelului puteau trăi iar. Puteau să își lase telefonul și ceasurile în genți, puteau să se lase treziți firesc de primele raze de soare, puteau să pășească pe nisip desculți împământănindu-se și masându-se în tălpi cu căldură și blândețe, puteau să mănânce bucurându-se de fiecare mestecare să zâmbească fără să fie forțați, să facă sex fără să se ascundă, să fie fără să pretindă, fără să se grăbească și fără să gândească. Aici era mereu timpul potrivit pentru miracolul numit viața. Nimeni nu venea prea devreme și nimeni nu ajungea prea târziu.

Thanks for the photo to Dan Mirica