Spiritualitatea

Când am ajuns prima dată in Zanzibar treceam printr-o perioadă “spirituală” a vieții mele în care eram destul de descentralizat, dematerializat, într-o stare de dizolvare și osmoza cu tot ce era în jurul meu. Zanzibar m-a ajutat să mă reconectez cu lumea materială, m-a învățat iar să simt, să îmi redescopăr corpul, să îmi doresc lucruri și să nu mai fug de suferința care vine la pachet cu asumarea unor obligații lumești. Îndepărtându-mă de starea de Zen și nepăsare am început să revin la obiceiurile vechi: implicare în proiecte cu scopuri financiare, setare de obiective fizice, seducție, înșelare, distracție și am acceptat de asemenea toate trăirile care vin cu aceste preocupări precum succes sau eșec, iubire sau dramă, muncă sau relaxare, durere sau exaltare. Renunțam la ideea de a cuceri o singură virtute și mă îndreptam cu pași repezi spre satisfacerea unui număr nesfârșit de dorințe trupești. Lucrurile devenind din ce în ce mai dureroase fizic și psihic, spre sfârșitul relației noastre, am revenit la căutările spirituale de dinainte. Deși părea imposibil în contextul în care ajunsesem acum să administrez acest resort, am încercat să găsesc o cale de mijloc. Foarte mulți oameni își găsesc refugiul în “Spiritualitate”. Când viața este prea grea de îndurat, este mai simplu să renunți, să te detașezi, să îți creezi un alter-ego care se pretinde trezit, iluminat, să crezi că te-ai regăsit pe tine, pe cine ești tu cu adevărat și de fapt să te minți, în realitate îndepărtându-te și mai mult de sinele tău autentic.

Eu pretindeam ca nu aveam sentimente. Aveam o oarecare empatie pentru cei din jur dar îmi era foarte greu să rezonez cu oamenii, sa simt compasiune. Îi înțelegeam, vedeam intențiile din spatele cuvintelor și acțiunilor lor, îmi era milă de cei care aveau dificultăți, dar nu mă puteam identifica niciodată cu ce simțeau și rareori luam atitudine. Eram rece și dur ca o stâncă. Nu simțeam iubire, nu simțeam gelozie, nu simțeam dor, nu cream atașamente de nici un fel. Acesta a fost mecanismul meu de a supraviețui lipsei de conexiune cu părinții și aceasta era realitatea mea în care mă simțeam confortabil: fugind și apelând la suprimarea emoțiile ori de care ori eram într-o situație dureroasă. Odată ce Simone dispăruse din câmpul meu vizual, încetase să existe. Nu mi-am dat voie să o jelesc nici măcar o zi, refugiindu-mă în muncă, distracție și sex. Nu mai era nici măcar o fantomă, poate doar amintirea vagă a unui personaj negativ dintr-o carte de povești citită cu mult timp în urmă. Nu aveam atașamente față de vreun loc, nici față de familia mea. Nu simțeam nevoia să vorbesc cu ei, să îi caut, să îi văd. Nu puteam să mă identific cu tradițiile oamenilor, cu apartenența religioasă, politică, cu vreo echipă de fotbal, cu o naționalitate, culoare sau rasă. Fusesem botezat creștin ortodox dar nu simțeam că sunt creștin. Singurul lucru care mă lega de țară natală, România, era doar limba nativă pe care o învățasem și pe care nu puteam să o mai uit.

Nu simțeam singurătatea decât ca pe o stare fizică, dar niciodată mentală sau sufletească. Nu simțeam mânie, lăcomie, răzbunare, venerație, onoare, mândrie sau frică. Frica pe care o simțeam era doar cea instinctuală, fizică, cu scopul de conservare și apărare de pericole precum focul, de animale sălbatice, de înălțimi, dar niciodată nu a preluat controlul asupra mea blocându-mi inițiativele. Sunt atâtea lucruri pe care nu le simt încât nici nu pot să mi le amintesc pe toate, fiind doar concepte străine, construcții mentale văzute doar la alții sau experimentate și de mine în primii ani de viață. 

Nu vedeam continuitate în timp, vedeam doar cum totul coexistă, cum totul este interconectat, cum totul e cuprins în restul și restul e cuprins în tot. Erau și lucruri pe care le simțeam dar erau în general cele pe care le puteam experimenta direct prin cele 6 simțuri. Simțeam plăcere la o atingere tandră, la contemplarea unui obiect de artă, plăcerea de a mânca bine, plăcerea de a avea haine călduroase când e frig, de a face un duș cald sau de a dormi într-un pat moale după o zi de muncă. Simțeam atracția fizică față de o femeie frumoasă, pe care o socoteam ca voia naturii de copulare intre 2 exemplare care au chimie cu nobilul scop de a încuraja o evoluție rentabilă. Simțeam că trebuie să îmi protejez partenera, să ofer afecțiune și atenție. Simțeam apreciere față de oamenii frumoși care își dedicaseră viața să ajute pe cei din jur sau față de oamenii care au reușit să ajungă la un anumit confort material făcând bine sau creând frumos și valoare ca extensie a personalității lor. Simțeam emoție când vizitam un loc spectaculos, când vedeam natura la superlativ sau când vedeam o creație a omului in sinergie cu mediul. Simțeam revoltare în fața nedreptății și puteam fi tulburat de războaie, crime, accidente. Sexul rămânea o energie puternică asupra căreia nu am avut niciodată control.

Cu toate astea, așa cum face toată lumea, mi-am asumat interpretarea unui personaj pe tot parcursul acestui an în care aveam să administrez resortul. Renunțasem la imaginea de om spiritual detașat de tot ce era în jurul lui și îmi luasem masca de manager de resort. Voiam să îmi fac treaba bine așa că trebuia să intru în pielea unui personaj, să îmi însușesc un caracter. Pentru rolul de manager trebuia să mă identific cu următoarele trăsături: un tip organizat cu sarcinile, exigent cu personalul indiferent de culoarea sa, un tip serios care să nu facă discriminare, corect față de echipă, prietenos dar care ține o distanță față de personal sau clienți pentru a nu-i fi subminată autoritatea sau influențate deciziile de iluzia prieteniei, implicat pentru o îmbunătățire constantă a serviciilor, orientat spre profit atât în interesul patronului cât și pentru interesul propriu, atent la detalii și dedicat până la sfârșit. În paralel aveam să îl păstrez și pe celălat Ciprian, detașat, liniștit și zen, știam că la un moment dat o să am nevoie iar de el, dar la suprafață aveam să port deocamdată această mască pentru un drum sigur spre succes.