Africanisme

Școala din sat

on
July 29, 2018

De câte ori un client făcea o rezervare la hotelul unde lucram îi trimiteam un e-mail în care îi mulțumeam de rezervare, îi dădeam detalii cu privire la locația resortului și îl informam despre toate excursiile pe care le putea aranja cu ajutorul nostru. Cea mai nobilă excursie pe care o puteau face oaspeții noștri era la școala din sat, iar prețul consta doar în zâmbete, bomboane, rechizite sau hăinuțe. Deși nu eram de acord cu împărțitul de dulciuri datorită faptului că igiena orală a copiilor e una precară iar consumul de zahăr le aduce mai multe carii decât fericire, bomboanele erau nelipsite din pachețelele pregătite de clienții mărinimoși. La fiecare generație de turiști erau câțiva interesați de micuțele suflete aflate la început de drum capitalist așa că plimbările săptămânale la școala din sat erau un ritual.

În drum spre școală treceam prin satul de care aparținea și resortul nostru. Chiar în prima linie pe plajă sunt înșirate zeci de căsuțe construite din bolțari de coral, fără tencuială, fără ferestre, cu obloane șubrede de lemn și cu acoperișurile improvizate din bucăți de tablă și carton. Gospodarii satului aveau case puțin mai impunătoare, mai finisate și unele din ele aveau și gard care închidea câțiva metri pătrați de intimitate. Tâmplarul, croitorul, vreo 2 negustori, căpetenia satului, imamul, sunt persoanele cele mai venerabile din sat și de asemenea cu nivelul de trai cel mai ridicat. Dintre tineri, cei care au avut puțin acces la informație și au apucat să învețe engleza, au început să lucreze prin hotelurile din preajmă ca grădinari, piscinari, ospătari sau vânzând suveniruri și excursii pe plajă, ajutându-și astfel familiile a căror existență se baza până atunci doar pe consumul liber de pește și cereale. Principalele îndeletniciri ale femeilor sunt menajul și agricultura. De multe ori femeile caută zone fertile în apropierea satului unde plantează porumb, cassava, cartof dulce sau fasole. Nu contează dacă este proprietatea lor sau nu, orice pământ care nu este folosit poate fi împrumutat sezonier de către cei care vor să îl muncească. Gătitul se face preponderent cu lemne iar femeile sunt de asemenea responsabile cu colectarea și transportarea lemnelor pentru foc. Mai tot timpul întâmpinam femei care cărau cu eleganță pe cap câte un mănunchi de lemne cules din pădurea de arbuști pitici. O doamnă mai corpolentă, bătrâna și imobilă, stă tolănită pe prispă și toarce fibra din cojile de nucă de cocos uscată, transformând-o în cocoloașe de sfoară pentru a fi utilizată în diferite treburi gospodărești de bărbații lor. Un copil de 10 ani urcă sprinten o tulpină netedă de cocotier și se oprește sub umbrela frunzelor, undeva la vreo 20 de metri deasupra pământului. Cu picioarele încrucișate în jurul trunchiului copacului, cu o mână prinsă de un ciorchine uscat și cu o macetă în cealaltă mână, începe să dea jos nuci de cocos una câte una zdruncinând pământul în căderea lor. Rațe și capre ne taie fudule calea ignorând prezența noastră pe ulițele satului. În fața moscheii, o femeie scoate apă sălcie din fântână cu ajutorul unei cumpene improvizate. Pe plajă, în așteptarea fluxului pentru pescuit, zeci de bărbați dezbat sport și politică pe buturugile părăsite de ocean în zilele lui cele mai agitate. La chioșcul din sat, televizorul stă pe tejghea afară și mai mulți copii s-au strâns curioși în fața lui să privească desene animate. Majoritatea copiilor până în 10 ani nu merg la școală, aceștia stăpânind ca niște haimanale toate străduțele satului, aleargă murdari cu julituri în coate și genunchi, împing cercuri de cauciuc, chinuie animale și se joacă cu bidoane și mingi. Populația de adulți a satului este până în 70 de persoane iar numărul de copii se apropie de 300. Doar jumătate merg la școală, iar restul de ștrengari se joacă inocent pe plajă sau fac boroboațe prin sat.

La capătul satului facem stânga urcând o pantă lină și îndepărtându-ne de plajă. În apropierea școlii mai multe temelii de case zac abandonate în ciulini și zimți. Cu ceva timp în urmă guvernul din Zanzibar a împărțit pământul insulei la toți locuitorii ei. Mulți nu au folosit aceste pământuri, nici pentru agricultură și nici pentru construit, așa că guvernul a dat o nouă lege în care deposeda de pământuri pe cei care nu le foloseau. Mulți dintre localnici au construit doar o temelie de casă pentru a păstra acele terenuri. În multe locuri poți vedea pe suprafețe întinse ruinele unor reședințe începute și niciodată finalizate. Ajunși la școală dăm peste 2 hambare lungi, înalte și mucegăite. Școala nu are nici geamuri, nici toalete, nici apă potabilă. Într-un corp se află 3 clase primare, iar în celălalt corp 3 clase de gimnaziu și o clasă pregătitoare de pișpirei. Mergem prima dată la cancelarie unde cerem permisiunea directorului de a intra la fiecare grupă pentru a împărți bucurii. Profesorii sunt de asemenea foarte modești ca veșmânt și purtare. Se spune că deși există o reformă în educație pentru a stimula dezvoltarea zonelor sărace, sistemul întâmpină o criză puternică în lipsa de profesori. Mulți dintre profesorii de gimnaziu au mai puține clase decât elevii lor așa că sunt trimiși periodic la pregătire suplimentară. Cu toate acestea, calitatea educației rămâne una precară. În cadru organizat cei mici se comportă civilizat și fiecare își așteaptă rândul pentru a primi rechizite și ceva dulce. Acest gest în sat s-ar fi soldat cu un asalt din partea tuturor copiilor și cu grave violențe între ei în cursa pentru a prinde cât mai multe daruri. Ne mulțumesc și ne cântă lăsându-ne ochii în lacrimi. Sunt știrbi, răpciugoși și buboși, cu hainele zdrențăroase, cu piciorușele bătătorite, cu încălțările uzate și peticite lăsate la intrare, dar toți afișează un zâmbet atât de sincer și nevinovat. Unul din turiști ia în mână un pantof minuscul jerpelit și îl analizează cu duioșie. Profesorul se apropie și îi spune: “ăsta este indicele sărăciei, madam”. Doamna lăcrimează și se adresează celor doi copii ai ei: “Vezi Adina, voi acasă vă plângeți că nu v-am cumpărat ultimul Iphone, că nu purtați nu știu ce brand-uri, că nu vă las să ieșiți în fiecare săptămână în club cu prietenii iar copiii ăștia nu au cu ce să se încalțe. Când o să apreciați ce aveți?”. Adina dă ochii peste cap și iese din clasă deranjată de remarca mamei ei.

Continuam să mergem și în celelalte clase până ajungem la cei mai mari. Indiferent de vârstă toți se bucurau la fel de mult pentru micile cadouri pe care le-au adus oaspeții mei. Plecăm gânditori și cu remușcări că nu am putut să le oferim mai mult. În urma noastră vine alergând unul din profesorii de la școală: “Mister, dar pentru noi profesorii nu ați adus nimic? Și noi suntem oameni, și noi avem probleme și multe lipsuri, nu numai copiii.”, ni se adresează el umil și deznădăjduit. Ne-am uitat unii la alții și mi-am dat seama că nu ne mai rămase nimic. L-am bătut pe umăr și l-am asigurat că data viitoare voi face un pachet special pentru profesori. Unul din turiști scoate o bancnotă de 20$ și i-o întinde dascălului. Acesta o înfașcă bucuros, dă din cap recunoscător, și fuge înapoi la școală. Îmi părea rău că nu am realizat cât de importanți sunt acești oameni în viețile celor mici. Mama ca să poată avea grijă de puii ei trebuie să aibă întâi grijă de ea. Dacă mama e bolnavă și slăbită atunci atenția și grija ei vor fi deficitare. Data viitoare trebuia să le ofer ceva și acestor profesori, pe care numai disperarea i-a împins să facă acest gest. Fiecare excursie la școala din sat năștea sentimente contradictorii în mine. Pe o parte mă bucuram că îi vizitam și că le arătam celor mici că ne pasă de ei, și că vrem să îi vedem mulțumiți și cu zâmbetul pe buze. Pe altă parte mă întristam mai mult pentru că știam că le schimbăm prea puțin condiția. În timp ce hotelierii bagă zeci, sute de mii de dolari în buzunare în fiecare lună, acești oameni trăiesc de pe o zi pe alta și nimănui nu îi păsă.

Plimbarea asta îmi aduce aminte de educația din școlile noastre. O geografie care te învață că suntem separați de granițe, o istorie care te învață că suntem separați de ideologii, ore de religie care te învață că suntem separați de mai mulți Dumnezeu, ore de biologie care te învață că suntem separați de evoluție, o literatură în care critica trebuie învățată cuvânt cu cuvânt și care penalizează inițiativa sau părerile proprii, un sistem de clasificare și privilegiare încă din primele zile pe băncile școlii. Mă uit la harta Pământului și încerc să văd unde a trasat Dumnezeu granițele. Mă uit, apropii și îndepărtez, dar nu văd nici urmă de bariere. Unde sunt separate religiile, unde sunt separate culturile, regimurile politice, ideologiile, etniile? Unde ne-a separat Dumnezeu? Singurele granițe sunt cele trasate de mintea noastră. Noi nu luptam unul împotriva celorlalți, ci luptăm împotriva noastră. În loc să punem atâta efort în competiție, de ce nu ne unim forțele pentru binele comun? În loc să investim atâta timp, energie, resurse, în arta de a ucide, de ce nu investim în arta de a conserva ce am primit și de a avansa ca specie? E prea târziu pentru noi, pentru gândire liberă, pentru inovație și frumos? Vreau să văd o lume în care la sfârșit de liceu nimeni nu mai e pregătit să ucidă. În loc de stagiu militar vreau stagiu de mărinimie. Ne pregătim încontinuu pentru războaie ipotetice, suntem învățați să ne fie frică, să fim în gardă, în stare de asediu, să apăsăm pe trăgaci, să luăm vieți. De ce însă nu ne pregătim cum să iubim, cum să fim generoși, cum să avem compasiune, cum să dăm viața, cum să ajutăm, cum să apăsăm butoanele dragostei. Vreau o educație unificatoare nu separatoare, vreau o educație deschizătoare nu încuietoare.

 

Thanks for this picture to Dan Mirică

TAGS
RELATED POSTS

LEAVE A COMMENT

CIPRIAN IFTIME
Zanzibar, TZ

Bună, eu sunt Ciprian și am părăsit viața confortabilă de la oraș pentru sălbaticul Zanzibar. Blogul meu nu este numai despre această insulă minunată, ajută de asemenea la reprimare materială, devoalare personală, răzvrătire socială, părăsire de sine și alte chestiuni spirituale. Eu sunt omul care îți spune toate lucrurile neplăcute pe care nu ești pregătit nici să le asculți, și nici să le accepți. Dar nu contează că nu am dreptate, unghiurile noastre de vedere sunt adiacente și doar împreună devenim o unitate.

Thumb Up
Urmaresc
Zboruri Zanzibar