Religia
Din cele mai vechi timpuri Omul au avut întrebări legate de existența și scopul lui în această lume. Prima dată mintea lui primitivă pentru a-și da un răspuns la întrebările care îl măcinau a creat zeii, personificând toate forțele naturii dar și propriile sentimente, instincte și fenomene asupra cărora nu avea control. Zeii reprezentau tot ce își doreau oamenii sau ce aveau nevoie. Indiferent de civilizație, egipteană, vedică, mesopotamiană, greacă, romană, Omul a personificat tot ce a găsit în calea lui, soarele, luna, oceanele, ploaia, războiul, violența, înțelepciunea, inteligența, fertilitatea, dragostea, plăcerea, dorința, talentul, agricultura, nebunia, moartea, focul, bunătatea, castitatea, le-a dat tuturor un nume și a creat reguli morale sub formă de povesti cu care a intenționat să influenteze comportamentul celorlalți oameni pentru a trai în armonie între ei și cu natura. Omul a creat ceremonii și ritualuri pentru înduplecarea acestor forțe asupra cărora nu avea control și de asemenea a început să-și dreseze mintea printr-un mecanism antagonic simplu de amenințare sau promisiune. Dacă Omul făcea rău era amenințat cu pedepse cumplite din partea zeilor atât în timpul vieții lui cât și după, iar dacă făcea bine i se promitea din partea zeilor recompensă prin belșug și fericire atât în timpul vieții lui cât și după.
Cu timpul, Omul a devenit mai inteligent și a început să-și caute propriile creații, aceaste entități antropomorfice, în aer, în apă, în pământ, în foc, chiar în el însuși, și când nu a găsit nimic s-a revoltat și și-a ucis toți zeii. Dar stiind intuitiv ca totul are o substanta comunca si neputând trăi fără o explicație a existenței și scopului său și fără un tratat de norme etice și morale pentru conviețuirea cu ceilalți, atunci i-a inventat pe Dumnezeu, pe Jehova, pe Alah, ființe invizibile, atotputernice, atotcunoscătoare, care se aflau în univers, în natură și în noi, prea cuprinzătoare sau prea mici pentru a fi observate. Dumnezeu nu comunică direct cu oamenii precum vechii zei, El avea profeți, trimiși umani care să îi răspândească învățăturile. În mod asemănător cu perioada zeilor antici, cine nu se supunea învățăturilor lui Dumnezeu era aspru pedepsit, ars în foc, smoală și pucioasă pentru o veșnicie. Dar cine va asculta cuvântul lui Dumnezeu se va bucura o eternitate de extaz și plăceri senzuale. Dumnezeu e bun și milostiv și deși e invizibil, Omul trebuia să creadă în propria poveste și să nu o cerceteze pentru a fi mântuit.
După încă 2000 mii de ani, Omul a evoluat și mai mult și a început să îl caute iar pe Dumnezeu cu tehnologii sofisticate în univers și în atomi și a văzut că nici El nu există așa că s-a enervat de propria sa imaginație și naivitate și și-a desconsiderat iar nălucirile. Omul modern s-a trezit fără Dumnezeu și atunci pentru sens a creat altul, dar de data asta avea să fie tangibil, vizibil, audibil, cu mireasma și gust: Banul. Din păcate noul Dumnezeu a dat un sens doar material Omului și l-a făcut să uite de toate învățăturile virtuoase de altă dată care îl ajutau să trăiască în pace și echilibru cu natura și semenii săi. Credința în Banul aducea război, distrugere, ură, separație și fericire doar pe termen scurt, o fericire care în momentul în care era obținută necesita un nou angajament, un nou plan și un nou scop transformând viața Omului atât de amărât într-o continuă vâltoare.
Omul văzând că și Banul este un Dumnezeu fals, și-a pierdut mințile și atunci a început să caute adevărul în el însuși. Analizându-se a descoperit că mintea lui avea o parte predominant ascunsă, întunecată și începând să facă săpături descoperă acolo foarte mulți demoni asupra cărora vede că nu a avut niciodată control: descoperă furia, iubirea, dorința, plăcerea, depravarea, moralitatea, justiția, răzbunarea, narcisismul, frica, și devine măgulit de toate aceste forțe sălbatice și needucate care îi dominaseră toată viața din umbră. Începe să se ducă la ședințe de terapie, să vorbească cu psihologi, cu psihiatri, se apucă de meditație, de yoga, merge in retreaturi cu plante medicinale și pornește într-o cruciadă împotriva propriilor sale porniri perverse. Pe măsură ce Omul înaintează în lupta sa de purificare, descoperă că de fapt toate pornirile, sentimentele, instinctele care îl conduceau din umbră sunt de fapt zeii uitați cu care el a pornit la drum. Drumul l-a purtat înapoi de unde a plecat, într-o perioadă de pace, de liniște și armonie sufletească. Astfel Omul și-a dat seama că mintea Omului modern fără un Dumnezeu este sortită decăderii, vicierii și distrugerii. Deși trecuseră 10.000 de ani de evoluție, Omul modern era prea înapoiat să înțeleagă cât de interconectat era cu restul lumii, prea primitiv să își folosească mintea și corpul doar ca unelte fără să se identifice cu ele, prea barbar să trăiască fără frica sau promisiunile unui fals Dumnezeu.
