Focul de tabără
La început nu aveam multe metode de divertisment pentru clienții noștri. Jucam cărți cu ei, diferite board games, mergeam în satul de care aparțineam, Kilima Juu, sau până la școala din sat unde cei mai generoși donau rechizite și bomboane, le organizam snorkeling sau alte excursii în jurul insulei, jucam volei și le mai făceam câte un foc de tabără și mese sculptate în nisip. Cred că focurile pe plajă sunt printre cele mai intense amintiri pe care le am din Zanzibar. Ce le făcea atât de speciale era sentimentul de captivitate într-o poveste stranie. Încadrarea noastră în mijlocul unui bulb cosmic de lumină și culoare, Calea Lactee care cresta cerul de la un capăt la altul, meteoriți prăbușindu-se pe pământ incendiați de scutul protector, pacea absolută tulburată doar de valuri molcome, platforma albă de nisip care împreună cu oceanul deranjant de liniștit tăiau globul cosmic pe jumătate. Iar în centru noi, cu scânteia noastră de căldură, în jurul căreia ne simțeam prieteni și ocrotiți. Aceste reminiscențe din AND-ul nostru, aceste momente în care are loc o reiterare a stării primordiale în care ne simțeam în siguranță lângă foc și câini. Aveam sentimentul că sunt într-un joc ceresc, dictat de regulile unei forțe invizibile asupra cărora nu aveam control, pioni ai soartei fără un scop concret. Focurile de tabără erau prilej de discuții adânci. Nici după 20 de ani nu eram amator de bancuri și veselii. Îmi plăceau conversațiile profunde, filozofice, despre viață și sens. Îmi plăcea când întâlneam oameni liberi și interesanți, cu care puteam să schimb informații, de la care am ce să iau și să învăț. Îmi plac discuțiile care mă stimulează și mă aprind. Îmi plăcea să simt în cap furtuni și descărcări electrice.
“Ai acest sentiment că atunci când îți urmezi sufletul, ești ajutat de niște mâini invizibile? Eu îl am tot timpul. E un miracol. Am de asemenea o superstiție care a încolțit în mine ca rezultat al acestor mâini invizibile care apar tot timpul – dacă îți urmezi sufletul, te pui pe un fel de drum care a fost acolo tot timpul, așteptându-te, iar viața pe care ar fi trebuit să o trăieșți este ceea pe care tu chiar o trăiești. Când vezi asta, începi să întâlnești oameni care intră în câmpul fericirii tale, iar ei deschid uși pentru tine. Urmează-ți calea și nu-ți fie frică, iar uși se vor deschide acolo unde erau doar ziduri. Du-te unde corpul și sufletul vor să meargă. Când ai acest sentiment, atunci urmează-l și nu lăsă pe nimeni să interfereze!”
Mi-am părăsit casa, familia, jobul și orice perspectivă de a realiza ceva acasă la vârsta de 24 de ani. Eram într-o relație cu Ramones atunci, o femeie cu 4 ani mai mare ca mine. Era o femeie frumoasă, deșteaptă, lucra ca redactor pentru o revistă de succes, era respectată și apreciată în cercurile mondene în care se învârtea, avea propria afacere cu lenjerie intimă și se ținea departe de compromisurile care se cereau femeilor pentru a avansa în lumea ipocrită a presei. Ramones era și o tipă foarte exigentă, cu pretenții foarte mari, atât de la ea cât și de la un tânăr absolvent de facultate. Ne-am apropiat destul de repede, în ciuda diferenței de vârstă, de experiență și a unui psoriazis de care era rușinată și pe care îl privea ca pe un blestem. S-a deschis în fața mea și onorat de această invitație am intrat într-o competiție cu mine ca să îi demonstrez că sunt bărbatul la care visa. La 23 de ani să îți propui să găsești rapid resursele să îți muți prietena dintr-un cartier mărginaș al orașului mai în centru, să îți cumperi o mașină de lux, să o scoți la restaurant măcar de 2 ori pe săptămână, să ai o viață socială activă, să îi faci cadouri și să o duci în vacanțe exotice de mai multe ori pe an părea o provocare pe care eu eram dispus să o accept. Dar răbdarea limitată al lui Ramones, gelozia, posesivitatea, fricile, reproșurile, neajunsurile, presiunea, libidoul scăzut, începeau să împovăreze relația și să mă facă să îmi dau seama că m-am înhămat la căruța greșită. Ramones a fost o etapă extrăodinară din viața mea și îi sunt recunoscător pentru foarte multe lucruri. Cu ea am învățat ce înseamnă să fiu bărbat asumat și mi-a întipărit idea că bărbatul trebuie să aibă grijă de femeie în timp ce ea trebuie să se ocupe doar de frumosul din relație. Cu Ramones am învățat cum se deschide portiera unei doamne, cine intră primul într-un restaurant, cum se trage scaunul, cum se vorbește într-un grup, cu ea am cultivat și mai mult pasiunea pentru artă, cultura și atenția la detalii.
Însă se pare că un eram pregătit să îmi asum toate compromisurile pe care le impunea o relație cu o astfel de femeie, iar eșecul sentimental corelat cu cariera pe care tocmai o începusem ca inginer în telecomunicații și pe care o detestam fiind aleasă din nevoie și nu din pasiune, m-au făcut să îmi pun întrebări asupra drumului pe care l-am ales în urmă cu 10 ani. Astfel am realizat că dacă ar trebui să fac o schimbare majoră în viața mea, atunci era timpul. Societatea e gândită astfel încât să te forțeze să iei decizii înainte să devii conștient de greutatea lor și astfel mă vedeam aproape prins în capcană. Dar aveam 24 de ani, nu mai eram la facultate, nu mai depindeam de familia mea în nici un fel, nu mai eram într-o relație, nu mai aveam un job și oprisem de asemenea toate proiectele în care mă implicasem menite să îi dăruiească o viață perfectă lui Ramones. Mă uitam în urmă și vedeam toate obiectivele materiale pe care mi le-am setat până atunci și pe care le-am realizat că nu mi-au adus niciodată cu adevărat fericirea. Fie că era vorba de femei sau de bani, îmi doream ceva, obțineam, mă bucuram de un moment de împlinire care se transformă repede în plictiseală, și mai apoi, fără nici o excepție, era urmat de o altă dorință. Mă simțeam de parcă mi s-a legat o vrajă, făcându-mă să cred că adevărata împlinire constă în căutarea bogăției, a statutului și a satisfacerii sexuale. Cu toate acestea, de câte ori atingeam împlinirea prin aceste mijloace, golul pe care îl simțeam se adâncea și se umplea doar cu suferință. M-am înșelat pe sine că mă voi simți complet doar când voi fi prosper, superior, sau cu un palmares sexual considerabil. Așa că mi-am amintit ce știam deja, dar era îngropat sub straturi groase de rutină și conformism: că mai degrabă suntem suflete într-o călătorie spirituală către desăvârșire și nu ființe raționale, din carne, într-o călătorie pur material. Mă învârteam pe o roată de hamster și nu vedeam nici o perspectivă. Era timpul să caut fericirea în altă parte.
Mi-am vândut mașina și cu ultimele economii am plecat într-o călătorie epică. Îmi plăcea viața prezentată metaforic ca o călătorie în care trebuie să descoperi terenul și regulile, să alegi o direcție cu cât mai puține obstacole, să te antrenezi pentru eventualele obstacole, să găsești niște tovarăși mișto de drum, și să te bucuri de aventură în general pentru că drumul este plin de imprevizibil și e posibil ca el să se termine prematur sau la sfârșit să nu te aștepte cea de a doua viață mult promisă de religiile noastre. Eu aveam de gând să încep cu studierea terenului. Mi-am dat seama că mi-am ales direcția mult prea prematur, că toți partenerii de călătorie de pană acum au fost de conjunctură și că trebuia să mă antrenez pentru a înfrunta viața. Aveam nevoie de o etapă de inițiere și am considerat că exploratul lumii în care să aflu pe cont propriu ce presupune viața, să aleg singur în funcție de ce îmi doresc eu și nu în funcție de așteptările celor din jurul meu, sau a ceea ce considerau ei că merit sau îmi permit. Mi-am dat seama că înțelepciunea adevărată trăiește departe de orașele aglomerate, departe de oamenii pe care te poți baza. Experiența de viață trăiește în sălbăticie și poate fi atinsă doar prin încercare și suferință. Abstinența și suferința deschid mintea la tot ce este ascuns celorlalți. Nu îmi păsa unde și ce o să fac, știam doar că o să fiu liber. Până aveam să mă liniștesc și să îmi întemeiez propria mea familie, să îmi trasez propriile mele responsabilități, aveam o fereastră de 5-6 ani de libertate de care voiam să profit la maxim. Să călătoresc în jurul lumii, să sufăr și să fiu în extaz, să învăț sporturi noi, să mă accidentez și să mă refac, să cunosc oameni noi, să iubesc și să fiu decepționat, să încep o afacere nouă, să eșuez și să o iau de la capăt, să descopăr culturi noi, să îmi însușesc aptitudini și limbi noi. Acum era timpul pentru școala vieții. Mai târziu avea să mi se alăture în acest plan nechibzuit, Simone. Mulți cărora le povesteam cum a început totul îmi spuneau:
– Aș face la fel dar ce o să zică ceilalți, familia, prietenii? Și cum o să mă descurc? Ce o să fac să îmi asigur cele necesare traiului?”
Astea sunt întrebări pe care niciodată nu mi le-am pus. Acasă toți cunoscuții mei sunt căsătoriți și au copii în timp ce eu nici nu am despachetat din călătoria în care am plecat în 2012. Nu m-am raportat niciodată la nimeni când am făcut alegeri în viață. Când le făceam, gândeam obiectiv, neinfluențat de părerea părinților sau a societății, iar întrebarea pe care mi-o puneam mereu era: Ce aș alege acum dacă aș fi total independent, dacă nu ar fi nimeni în jurul meu care să aibă o părere despre ceea ce urmează să fac? Ce aș face eu pentru mine ca eu să mă simt bine?”
Apoi îngrijoarea cu partea materială. Noi trăim într-o bulă de confort în care avem probabil un job sau un business care ne aduce cele necesare și prieteni sau familie pe care ne putem baza în cazul în care ni se întâmplă ceva. Trăind într-un mediu atât de sigur, asta ne limitează, ne tâmpește și transformă lumea de afară într-un loc rece și periculos. Deși clișeu, viața începe acolo unde se termină zona de confort. Lumea nu e deloc periculoasă așa cum suntem învățați să credem. De oameni buni și muncitori peste tot în lumea asta este nevoie. Mereu se va găsi cineva care să aibă nevoie de ceea ce ai tu de oferit. Lumea funcționează pe acest schimb de informație, valoare și energie, indiferent de unde vii. Și în cazul în care pleci ca și mine cu o diplomă de inginer în telecomunicații care nu o să-ți folosească la nimic în susținerea acestui vis, după ce ieși din zona de confort unde nu mai ai pe cine și ce să te bazezi, ești forțat să descoperi în tine aptitudini de care poate nu ai fost niciodată conștient. Poți descoperi talent în vânzări, în scris, IT, yoga, socializare, fotografie, arta, muzica, moda. După o viață în care societatea a sedimentat straturi groase de ordinar peste mintea ta, în care te-a pironit și încretinit, un izvor de talent poate țâșni cu violență din sufletul tău flămând după libertate, relevând adevăratul tu.
Suntem pe modul recurență. Fără să realizăm, repetăm la nesfârșit aceleași gânduri, expresii, acțiuni și obiceiuri. Viața noastră e o repetiție continuă de sarcini, activități și discuții. Cultura e o repetiție continuă de tradiții și convenții. Societatea e o repetiție continuă de datorii și obligații. Ca să avem idei noi și să tragem concluzii noi, trebuie să absorbim informații noi și să trăim experiențe noi. Când lumea noastră e aceeași zi de zi, noi suntem aceiași zi de zi. Avem nevoie de provocări tot timpul pentru a ne depăși limitele iar stagnarea este o formă de involuție.
