Destinul

A crede în destin înseamnă a admite că cineva din exterior ne ordonează viața. Viața noastră e dictată de trei lucruri: de voia naturii sau instincte care urmăresc doar interesul speciei, de voința Eu-lui sau starea naturală ce urmărește interesul sinelui autentic, și de imaginație care ia naștere ca mecanism de supraviețuire și ne folosește ca pe niște gazde pentru a-și asigura propria existență și continuitate. Tot ce este construit deasupra instinctului și a stării naturale e doar fantezie, imaginație, un set de reguli virtuale la care cu toții am aderat pentru a ne asigura înmulțirea, conviețuirea și nemurirea, dar care în acest moment a ajuns să ne domine, să ne conducă din culise. Propria noastră creație a ajuns să preia controlul întregii specii exact ca într-un film postapocaliptic în care inteligența artificială a devenit conștientă de sine și a subjugat omenirea. Creierul a creat entități individuale, organisme mentale, cu voință și personalitate proprie. Personajele pe care le interpretăm, cultura, naționalismul, religiile, arta, sporturile, tehnologia, politica, toate sunt creații ale minții, cu o identitate proprie care exact ca un virus se multiplică, se dezvoltă, se adaptează, se infiltrează în mintea a cât mai multor oameni, iar ce le face cu totul excepționale e că își continuă existența și după moartea individului in vastul ocean al conștiinței colective.

Fără să realizăm, cu tot progresul economic, științific, material, menit să ne ridice nivelul de trai și indicele de fericire, am ajuns sclavii propriei noastre imaginații, muncind mai mult și fiind mai nefericiți ca niciodată. Suntem ca niște maimuțe care s-au îngrămădit cu sutele într-un singur copac și pentru că forma de organizare veche în care fiecare își lua ce și cât avea nevoie nu mai funcționa, am început să inventăm povești pentru ca fiecare maimuțica să își găsească propriul loc. Am început să avem proiecții diferite asupra modului perfect de organizare așa că am încercat pe rând monarhia, socialismul, liberalismul, dictatura, comunismul, și se pare că ce a prins cel mai bine până acum e capitalismul. Am inventat monogamia pentru a ține o evidență a contactelor sexuale și a progeniturilor ce se nasc în acestă vastă orgie. Am inventat naționalismul pentru că am înțeles că frica de exterior produce sudură în interior. Am creat religiile pentru că am înțeles că frica de Bau Bau face oamenii mai onești și mai muncitori. Femelele maimuță au inventat feminismul pentru că și-au dorit drepturi egale cu bărbații într-o societate în care acum forța fizică nu mai avea valoare. Am inventat poliția pentru a ne proteja de noi înșine în cazul în care vrem să dezertăm de la noua ordine arboricolă și corporația pentru a face oamenii să muncească ca niște șoricei supuși la unison.

Aș putea spune că imaginația este compromisul la care voința naturii este supusă sau completarea firească necesară pentru atingerea unui nou prag evolutiv și a imortalității. Din păcate în acest salt evolutiv, de la o oranizare tribală, nesupuși, rătăcitori, fără bariere, fără griji pentru viitor, voința Eu-lui a fost reprimată, liberul arbitru devenind doar o iluzie. Imaginația nu face decât să ne faciliteze supraviețuirea pe un pământ care devine supra-populat, super-poluat, super-încălzit, fără animale și fără păduri. Starea noastră naturală fără posesiuni, fără gelozie, fără invidie, fără ură sau răzbunare a fost înlocuită de un personaj fictiv, de o imagine care are sens doar în momentul în care este raportată la ceilalți. De ce vând atât de bine cărțile de dezvoltare personală sau de spiritualitate? Pentru că toate promovează ideea unui pământ fertil al minții pe care poți să plantezi ce vrei, sau existența unui observator absolut, al unui ecran pe care se proiectează tot acest spectacol numit în prezent viață. Mulți dintre clienții mei atunci când plecau îmi spuneau: “Gata, e timpul să ne întoarcem la viața și lumea reală!”. Dar este ce trăim noi viața și lumea reală? Sau e doar imaginația fiecăruia?

De multe ori am sentimentul că cineva îmi dictează viața. Ca o forță invizibilă trage de fire și mă face să mă mișc în direcția în care dorește ea. Văd semne și mă agăț de ele și îmi validez deciziile cu indiciile care se repetă până când țelul este atins. Oameni, situații, numere, cuvinte, filme, cărți, toate fac parte din planul cosmic care se pare că îmi transmite că am un scop divin și că sunt special. Simt cum îngerul meu păzitor mă apără și mă îndrumă clipă de clipă. Atunci când simt că am scăpat la limită dintr-un pericol iminent mă pun iar în genunchi și îi mulțumesc păpușarului. Sunt eu avatarul din această lume a unei ființe superioare care ne-a creat? Sunt eu oaia preferată a lui Dumnezeu cu un pământ și un scop făgăduit? Totul e rodul imaginației mele bogate care s-a hrănit cu poftă din conștiința colectivă. Nu avem nici un scop divin, nu suntem speciali, nu e nimeni care să ne păzească, care să ne arate drumul corect, care ne pedepsește, sau care ne recompensează. Totul e doar în imaginația noastră colectivă și individuală și fiecare e responsabil de propriile lui decizii, acțiuni și cuvinte. Ce într-adevăr îți arată drumul corect este sinele tău adevărat, observatorul suprem, Eu-l tău care duce o luptă continuă întreaga viață de a nu fi sufocat de buruineile pe care le crești pe el, acea parte din tine care doar este. Exact așa cum au făcut acei localnici cu bătrânii francezi, cei mai mulți își decapitează Eu-l, îl aruncă într un puț și toarnă zeci de saci de ciment pe el ca să fie siguri că nu o să fie niciodată auzit sau descoperit. Dar el nu moare niciodată. Adevăratul tu, starea ta naturală, sufletul, continuă să existe indiferent de starea de negare, iar cei ce au curaj să îi asculte șoaptele sunt cei mai fericiți.

Noi ne realizăm prin simpla existență, eliberându-ne forța interioară. Poți să o numești intuiție, al șaselea simț, suflet, conștiință, Eu-l suprem, cum vrei tu dar nu îi nega existența. El este temelia pe care ai construit tot ce e în jurul tău și ajungând să te identifici cu creația ai uitat de unde ai plecat. Un arhitect nu se crede blocul pe care l-a construit, un bucătar nu se crede cartofii prăjiți pe care i-a gătit, un șofer nu este mașina pe care o conduce. Tu ești observatorul suprem iar meseria sau funcția ta este una imaginară. Cu siguranță ai muncit mult ca să dobândești niște aptitudini sau să ajungi într-o poziție de conducere dar asta nu trebuie să transforme natura ta umană într-una care se consideră superioară sau inferioară, tiranică sau supusă. Toți suntem la origine ființe divine, nu primate. Tot ce am construit deasupra omului este doar rodul imaginației noastre fie că e vb de profesie, religie, naționalitate, înclinație politică, toate trebuie să fie acceptate ca fiind doar în mintea noastră și că au o semnificație atâta timp cât noi credem în ele și le dăm o valoare. Chiar dacă ne este mai ușor să dăm vină pe Dumnezeu, pe Karma, pe soartă, pe soție, pe părinți, pe blesteme, pe noroc sau ghinion, noi suntem responsabili pentru tot ce ni se întâmplă în viață iar datoria fiecăruia este să își asume orice decizie, orice drum, sa aleaga drept, să fie împăcat cu ce este în prezent, cu ce are, fără să se măsoare sau să se compare. Destinul ești tu!