Ayahuaska

Am fost în Peru în urmă cu 7 ani. Acolo am experimentat prima oara Ayahuaska. Tipul cu care am făcut era tâmplar, iar în timpul liber mai dădea Ayahuaska la lume. Acolo să iei Ayahuaska face parte din cultura lor, e ca și cum ai merge la ghicitoare sau la preot să te spovedești. Toți o fac o dată sau de 2 ori pe an. Ei spun că îi ajută să își vadă viitorul, să ia decizii, să se vindece de boli, să vadă cu cine se căsătoresc. Faptul că Ayahuaska te ajută să îți vezi viitorul e parțial adevărat. De fapt te face să realizezi că tu ești creatorul propriei tale realitati și te face să te apropii mai mult de visele tale. Cel puțin eu asta am înțeles. Fiecare înțelege experiența în funcție de intelectul și bagajul său.

Cred că a fost una din cele mai intense și revelatoare experiențe pe care le am avut vreodată. Până atunci eram ateu. Nu credeam decât în Bing Bang, în evoluție. Deși mă întrebam cum au pornit toate, nu acceptam ideea creației. Nici după Ayahuaska nu am priceput exact, imersiunea pe care am făcut-o m-a scăldat doar la suprafața planului divin. Trebuie ședințe repetate și doze mai mari ca să pătrunzi în esența creației. Eram cu Simone în Puerto Maldonado și căutam acest șaman. În mintea noastră totul se derula undeva adânc în pădure, în natură și liniște deplină, sub cerul liber, cu un șaman acoperit de piei și pene, bătrân și ridat, dacă se poate orb, care să evoce tot felul de incantații mistice. Asta era imaginea noastră, dar de unde?! Am ajuns în casa acestui tâmplar care părea destul de nerod. Râdea enervant la propriile sale glume și se lăuda cu nenumăratele cadouri pe care le-a primit de la europenii care i-au trecut pragul. Nu îmi inspira încredere și mi se părea un impostor. Simone se simțea foarte neliniștită dar era ultima noastră seară și ultima ocazie să luam planta așa că am insistat să îi dăm omului o șansă. Ea se plângea că e gălăgie, că e cald, că sunt țânțari, că tipul e dubios. Casa lui era chiar lângă strada principală, circulată de tot felul de motoare zgomotoase. Omul a început să râdă de noi și ne-a asigurat că în momentul în care luăm licoarea divină nimic nu va mai conta. Ne-am dat împreună acordul și am băut paharele. La mine după 2 ore încă nu își făcuse efectul așa că am mai luat o doză. Al doilea pahar m-a trimis exact unde trebuia iar tâmplarul avea dreptate, chiar nu conta unde ești și ce faci. Eu așteptam să văd, să simt, să aud că se desfășoară ceva în exteriorul meu, așa cum se întâmplă de obicei când ai halucinații. Dar ce s-a întâmplat a fost să mă dezintegrez și să fiu absorbit într-o dimensiune cu totul nouă. Am văzut cum realitatea noastră este făcută din figuri geometrice și cristale, dintr-o multitudine de șabloane care se combină într-o infinitate de siluete care formează lumea în care trăim. Am văzut tot universul restrâns la un glob de structuri matematice din care ia naștere realitatea noastră doar în momentul în care este observată, informația fiind cea care creaza  ordinea și iluzia timpului. Am văzut cum totul coexistă și cum totul este de fapt un singur organism. Copleșit de această descoperire m-am dus mai adânc în călătoria mea pentru că voiam să văd cine a contruit acest model. Trecând printre toate acele oglinzi de toate formele și culorile am ajuns la miezul întregului unde l-am văzut pe EL, o entitate umanoidă dar cu coada în loc de picioare. I-am făcut cu mâna iar el mi-a zâmbit deloc surprins că l-am văzut. Atunci am realizat că nu e doar el și că nu sunt doar eu. Acea entitate era un inginer, un individ din lumea care ne-a creat pe noi, iar lumea noastra doar o simulare. Dumnezeu era doar o altă civilizație care ne crease ca să afle răspunsul la întrebările care au neliniștit întotdeauna omenirea: De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Ei la rândul lor erau creați pe același principiu. Și tot așa într-o infinitate de universuri în care civilizații avansate creează lumi în lumi ca experiment. Lumile pornesc de la un punct singular de energie în care este plantat un fragment de informație menit să pună în mișcare vibrația, să o facă să evolueze, să se diversifice, să se dezvolte în forme diferite care devin inteligente, conștiente de sine și mai apoi care ajung la un nivel de progres atât de avansat încât sunt capabile să creeze lumi în lumi pentru a-și explica propria existență. E jocul viitorului. Programe de calculator inteligente și conștiente de sine dar care pot veni în contact cu creatorul decât dacă acesta le permite. Liana din care se prepară băutura de Ayahuaska nu era decât o fereastră lăsată intenționat de creatori ca să creeze o legătură între cele două lumi. Simbolic au ales-o ca fiind o liană pentru că e ramura care coboară unind coroana copacului cu pământul, adică divinul cu lumescul. Întreaga cultură a Americii de Sud este construită pe baza consumului de Ayahuaska de către curandero și a revelațiilor pe care le-au avut aceștia în timpul călătoriilor mistice. Reprezentarea lumii și a realității era întotdeauna prin figuri geometrice. Animalul sacru era jaguarul pentru că era singurul animal care roade din liană si care avea acces la revelațiile sacre. Toate ceremoniile religioase implicau consumul acestui elixir magic. Deși e o plantă haluciogenă, ce e interesant e că toți vedem același lucru. E un portal spre altă lume, o odisee a cunoașterii.

De unde venim, încotro ne îndreptătm, care este sensul existenței noastre? Acestea erau întrebările cu care am intrat în ceremonie. Apoi am văzut un foc arzând care cuprindea modelul simbolic al realității. Și am înțeles că acel foc era însăși întrebarea mea. Încercând să dau un răspuns nu făceam decât să pretind că știu răspunsul, mă îndepărtam de la esență și simțeam cum focul se diminua. Indiferent de câte explicații și idei mă agățăm, realizam că habar nu aveam un răspuns la întrebările mele. Erau doar interpretări și fantezii. Apoi am înțeles că acceptând că nu știu cum am ajuns aici și care e scopul meu, mă ajută să trăiesc în prezent și nu prins în idei și credințe false. O viață fără aceste întrebări fundamentale rulând în permanență în fundal este o viață trăită după programe, după formule, după ce auzim unul de la celălalt. Dar de ce trebuie să credem și să ne însușim ce ne spun alții despre viață, când fiecare trăiește după propria lui interpretare sau după una moștenită? Eu încă nu știu ce este adevărat pentru mine, ce este important, ce va funcționa, dar simțeam că trebuie să le iau prin excludere. Vreau să îmi ascult intuiția, să îmi urmez inima, să îmi descopăr propriul adevăr. Societatea îmi spune că sunt aici ca să găsesc fericirea, să obțin ce îmi doresc, să îmi împlinesc visele, să mă îndrăgostesc, să am success, să fac bani. Dar acesta este doar un mecanism de supraviețuire, un mix de nevoi fundamentale îmbrăcate în pătura caldă și confortabilă a unui sistem la crearea căruia nu am participat, dar care vrea să mă creeze pe mine. Dacă nu e atât de greu să supraviețuiești, ce e cu toată aura asta care înconjoară niște lucruri atât de primitive? Cu ce mă diferențiez față de animale altfel decât prin faptul că am cuprins supraviețuirea într-o poveste și mi-am lărgit nevoile până când m-am sufocat în pereții propriilor mele limitări? Aceste întrebări despre motivul pentru care suntem aici și încotro ne îndreptăm sunt puțin incomode dar sunt întrebări normale pentru fiecare om. Dar am văzut că dacă încerc să găsesc un răspuns de fiecare dată, nu o să știu niciodată despre ce este cu adevărat vorba. Mintea îmi era plină de idei care trebuie concretizate, de vise care trebuie îndeplinite, de dorințe care trebuie satisfăcute și care credeam că o să-mi aducă împlinirea, că o să mă facă fericit și că o să-mi aducă libertatea. Dar aceste idei reduceau la tăcere întrebarea fundamentală și stingeau flacăra căutării. Dar dacă lăsăm această întrebare doar să existe și să se scufunde în adâncul ființei mele și îmi bazam existența pe o căutare fără drum și fără destinație, simțeam cum focul începe să mă consume și să mă cuprindă, să ardă toate ideile și credințele și conceptele despre cum viața ar fi trebuit să fie. Și așa m-am îndepărtat de toate influențele ideilor celorlalți și ale propriei mele personalități dobândite. De fiecare dată când cineva avea o idee care părea că este adevărată, eram pe punctul de a renunța la întrebare, de a găsi răspunsul în versiunea lor și asta stingea flacără. Dar întrebare era rădăcina inimii și sufletului, relevante în fiecare moment al vieții mele atâta timp cât ardea. Dacă nu conștientizam că doar pretind că știu, risipeam momentul. Doar faptul că am o idee și nu o percepție directă nu face decât să stingă flacăra. Focul întrebării trebuie să fie hrănit, trebuie să consume, să se itensifice și să se adâncească. Întrebarea trebuie să mocnească până când o să se răspundă pe ea înșiși. Întrebarea înșiși ardea toate ideile, toate deșeurile, toate sedimentele, toată rezistența, astfel încât vedeam ce este acolo cu adevărat, tabloul complet fără să depind de experiența personală sau a culturii din care făceam parte. Și așa am ajuns singur cu propriul meu adevăr. Și așa am ajuns doar să fiu, am înțeles că dorind, făcând, urmărind, mă îndepărtau de a fi. De ce trebuie mereu să obținem ceva sau să ajungem undeva? Dacă eu sunt plăcerea și fericirea, de ce trebuie să o obțin din altă parte? Nu îmi trebuie o vacanță în Caraibe să fiu fericit, nu îmi trebuie să fiu îndrăgostit ca să fiu ferit, punându-mi condiții pentru fericire nu făceam decât să mă autolimitez. Mă abandonăm și apoi căutăm lucruri care să umple golul din mine și cine sunt sunt cu adevărat. Simțeam că ceva lipsește și începeam să caut, și vedem că toate lucrurile pe care le îndeplineam sau câștigam nu construiau nici un pod către cel pe care l-am pierdut. Dimpotrivă, construiau un zid și mai mare care mă amăgea și mai mult. Tot acest proces apărea când încetam să fiu. Dacă îmi permiteam să exist în prezent nu era nici un loc unde trebuia să merg, nici un loc unde trebuia să ajungi. Caut plăcere, fericire, putere, împlinire, dar acestea sunt aspect ale propriei existențe. Sunt în mine nu în afara mea.

Prima dată când am luat DMT, tipul yoghin la care am găsit cristalul mi-a zis că era sintetizat din plante aduse din Africa precum mimoza sau acacia. Nu știu în ce măsură e adevărat dar știu că africanii au altă plantă, la fel de specială precum Ayahuaska, și se numește Iboga. Dacă Ayahuaska este o călătorie astrală, Iboga este o călătorie interioară. În timp ce pe Ayahuaska ai tot felul de halucinații, pe Iboga îți revezi fiecare moment din trecut, aduci la suprafață amintiri reprimate și efecte lor care inițial au fost integrate doar la nivel emoțional, iar acum tu poți să le observi să să le analizezi cu mecanismele tale adulte de interpretare cognitivă, transformându-te dintr-o victimă într-o sursă puternică care poate face alegeri necondiționate.