3 lucruri pe care le-am învățat de când trăiesc în Zanzibar
Această insulă e o sursă nesecată de povești și inspirație. Mă fascinează, mă intrigă, mă excită și mă instigă. Puține locuri îmi declanșează un amalgam atât de variat de sentimente și senzații.. Nu pot să mă satur de ea și fiecare zi o lecție de viață.
Am evadat din irealitate în hologramă pentru a trăi o utopie…
Bună. Sunt Ciprian, am 32 de ani și sunt dependent de zahăr. Dependența mea de zahăr este precum fumatul. Singurul motiv pentru care mănânc zahăr e ca să mă simt eliberat din sentimentul de a tânji după zahăr. Mi-am descoperit dependența de zahăr după ce m-am mutat în Zanzibar. Acasă nu aș bea niciodată sucuri dar aici simțeam zilnic nevoia de o “soda” așa cum spun localnicii. Adică de un shot de 50de grame de zahăr. Prima dată am crezut că din cauza căldurii transpiram foarte mult și pierdeam minerale așa că trebuia să mi le completez din sucuri. Ce naivitate. În loc să mănânc zahăr acum îl beau și mă îndrept vertiginos către administrare intravenos. Jocuri de noroc, pe calculator, pe telefon, droguri, am devenit dependenți de orice ne face să evadăm dintr-o lume iluzorie într-una hologramică. De multe ori oaspeții mei îmi spun în ultima zi: E timul să ne întoarcem la lumea reală! Nu am auzit niciodată o afirmație mai eronată. Lumea reală e aici!
Să fii “pole pole” e bine…
Alt lucru foarte important pe care l-am învățat după ce am ajuns în Africa e ca.. Drumul cel mai lung nu e de la București în Zanzibar, ci de la inimă la creier. Creierul nostru funcționează în mod diferit față de creierul lor. Aici pe plajă totul este în contrast, albi printre negri, zmee moderne și rapide printre bărci arhaice și lente, resorturi mari și luxoase printre case mici și sărăcăcioase, minți agere printre multe rudimentare. Dar nu contează cât de primitivi, leneși, înceți sau săraci sunt. De la fiecare avem ceva de învățat, ceva ce noi am pierdut în goana imaginației. Visarea ne-a ajutat să ne proiectăm departe în viitor, să ne facem planuri pe termen lung, am creat concepte abstracte, unelte, limbajul, matematica și știința, raționalul ne-a adus unde suntem acum, dar am uitat să ne oprim din când în când și să ne bucurăm de ce am creat, am uitat emoția, simpla plăcere de a fi, am uitat satisfacția, am suprimat oxitocina și endorfinele. Să fii offline, lent, să te doară în cur de viitor, să trăiești în lumea reală, să dorești puțin, să fii conectat cu clipă prezentă, să stai degeaba, să ai timp de prieteni, de familie e mișto!
Planeta nu trebuie salvată…
Acum câțiva ani zburam de la Sao Paolo spre Bogota. Peste 6 ore de zbor deasupra unui ocean de verde scăldat în furtuni și descărcări electrice. Cea mai bogată biodiversitate de pe intreagă suprafață a Pământului, mii de specii de arbori, de animale și chiar de triburi care nu așteaptă să fie descoperite. Un sân plin de nutrienți care țâșnește fără încetare în Atlantic, un tub de oxigen care încă ne ține în viață.. Amazonul.. La capătul celălalt al Pământului avem cel mai poluat ocean al lumii: Oceanul Indian.
Dacă nu aș ști că e vorba despre același loc, nu aș putea să-mi dau seama singur. Privesc această fotografie cu plaja acum 15 ani, și privesc plaja acum. Ne-am retras în spate doar vreo 50m.Nu a fost niciodată vorba despre salvarea planetei. E vorba despre salvarea speciei noastre! Planeta face bine și după 5extinctii în masă! A fost lovită de asteroizi, a fiert, a ars, a fost intoxicată, a fost înghețată și de fiecare dată s-a regenerat, a înflorit, a dat viață, a creat diversitate din puținul care a reușit să supraviețuiască. Noi trebuie să facem ceva pentru noi, nu pentru planetă. Pentru că cel mai bun lucru pe care putem să-l facem în acest moment pentru planetă este propria noastră extincție. Vom fi amintiți ca specia inteligentă și superioară care s-a autoanihilat. Vom fi gluma, batjocura și învățătura de minte pentru speciile viitoare care vor săpa și vor descoperi un strat subțire de cenușă cât o foaie de hârtie ca dovadă a existenței noastre mizere. Vor analiza în laboratoare și vor descoperi cauza eșecului și fatalității noastre. Ne îndreptăm cu pași repezi către propria noastră extincție iar lăcomia și nevoia noastră de confort alimentează tot acest proces. Purtăm o vină colectivă și vedem sfârșitul sub atâtea forme, ne-am creat scenarii de apocalipsă cu zombi, cu roboți, cu extratereștri, cu epidemii, când de fapt apocalipsa suntem noi înșine. Ne facem atâtea griji pentru planetă, când de fapt ar trebui să ne facem pentru noi.. ne sufocăm, ne otrăvim, ne omoram zi de zi, și știm că monstrul pe care l-am creat ne apară doar în filme.
